Omul fãrã dileme

Au trecut 15 ani. Zãu c-am îmbãtrânit. Eram studentã ºi revista aia cu pozã mare alb-negru pe prima paginã îmi pãrea niþel cam bizarã.
Dilemã, mi-ai fost a doua facultate

.

Andrei PLEªU
Omul fãrã dileme (1993)

Dilema n-a avut, cum se obiºnuieºte, un „articol-program“ în primul numãr, în care sã-ºi anunþe „obiectivele“. La douã luni de la apariþia revistei, în urma reacþiilor foarte amestecate faþã de aceastã publicaþie cam „neclarã“ (nici cu Puterea, nici cu Opoziþia, nici cu tradiþionaliºtii, nici cu postmoderniºtii...), dl Andrei Pleºu a scris acest articol despre „duºmanul“ nostru, al dilematicilor. Este textul care exprimã cel mai bine spiritul ºi intenþiile Dilemei. (Mircea Vasilescu)

Uneori regret cã gazeta de faþã se numeºte Dilema. Constat aproape în fiecare zi cã duhul dîmboviþean nu poate trece pe lîngã acest cuvînt fãrã sã alunece în poantã facilã, ironie minorã ºi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supãrãtor e malentendu-ul. Un demon simplificator a lãsat unora impresia cã filosofia acestei publicaþii e bîlbîiala, inexistenþa criteriilor, absenþa opiniei. „O revistã fãrã un punct de vedere?“ suna unul dintre reproºurile curente. Pe de altã parte, cînd afirmãm un punct de vedere, se gãsesc repede destui care sã ne reproºeze cã ne-am depãºit programul, cã nu sîntem destul de „dilematici“. Malentendu-ul constã în faptul cã ceea ce noi propunem drept manevrã intelectualã de conjuncturã, drept stil de a gîndi, e luat drept doctrinã. Noi nu spunem, cotropiþi de palori metafizice, cã totul e dilemã, cã nimeni nu poate judeca pe nimeni ºi cã nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbãm peste lucruri o privire ceþoasã, fãrã discernãmînt, ºi nu trãim într-o cronicã inhibiþie mentalã. Avem ºi noi nervi, avem ºi noi idiosincrasii. ªtim cã viciul e rãu ºi virtutea e bunã, cã cei care conservã vechile structuri sînt rãi ºi cei care vor sã le anihileze sînt buni, cã ªtefan Augustin Doinaº e bun ºi Corneliu Vadim Tudor e rãu, mã rog, ºtim ºi noi ceea ce ºtie toatã lumea. ªi n-avem de gînd sã introducem ezitãri hamletiene acolo unde lucrurile sînt clare. Socotim însã cã nu toate lucrurile sînt clare ºi cã boala societãþii româneºti de azi e excesul tonului categoric (avînd drept efect secundar suspensia dialogului ºi a dorinþei sincere de conciliere). Sîntem excedaþi de suficienþa intelectualã ºi moralã a celor care s-au dezvãþat sã mai spunã „cred cã“, „poate cã“, „mã întreb dacã“, „nu mi-e foarte clar“, „nu ºtiu ce sã spun“, „trebuie sã mai reflectez“ ºi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însãºi a spiritului. Nu vrem sã extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandãm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înþelepciune. În definitiv, nici buna creºtere nu e operantã în orice împrejurare. Este însã acesta un argument sã o declarãm futilã?

Ar fi, poate, folositor sã ne amintim puþin de moravurile noastre prerevoluþionare. Cît de „dilematici“ ºtiam sã fim în lumea aceea în care totuºi binele ºi rãul se deosebeau cu uºurinþã! Cît de firesc ni se pãrea, atunci, sã spunem cã „orice am face, nu se schimbã nimic“ ºi cã deci e preferabil sã stãm cuminþi, într-o toropealã plinã de argumente!

Am trãit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieºi“. ªi am plãtit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastrã de a amîna. Nu cumva ne expunem, astãzi, riscului opus? Cãci sîntem înconjuraþi de confuzii, ambiguitãþi ºi aproximaþii, iar noi ne comportãm bãþos, apodictic, ca niºte activiºti decerebraþi, intransigenþi, fãrã „complicaþii“ interioare. Aºa stînd lucrurile, ne putem întreba cum ºi cînd vom plãti deriva geometricã în care ne complacem deocamdatã?

Dilema nu vrea altceva decît sã tempereze aceastã derivã. Ea nu vrea sã relativizeze valorile sau sã surdineze adevãrul. Vrea însã scoaterea din joc a omului fãrã dileme, cu certitudinile lui (mitocãneºti sau fanatice), cu mãrginirea lui inamovibilã. Existã omul fãrã dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trãdãtorilor din Opoziþie, ºi omul fãrã dileme antiguvernamental, care are în buzunar reþeta mîntuirii naþionale, dar nu înþelege s-o punã la dispoziþia derbedeilor... Omul fãrã dileme e, în România, un personaj cu tradiþii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ºtiau cã „americanii sînt tîmpiþi“ ºi femeia românã „a opta minune a lumii“. Un caz special e omul fãrã dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conºtiinþa mai bunã a neamului“: îngrijorat ºi sentenþios, el ne îngroapã în dihotomii: alege binele de rãu cu o precizie oracularã, stabileºte baritonal cine va fi iertat ºi cine nu, sfãtuieºte, amendeazã, tranºeazã. Omul fãrã dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stînga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecãtor. Pus în fruntea unei instituþii (a Televiziunii, de pildã), el îºi asumã prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. ªtie ce ne trebuie, mai bine decît o ºtim noi înºine. Decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemeritã admiraþia, cine, dispreþul nostru. Ne dã o glumã pe sãptãmînã ºi o poezie pe sãptãmînã, alese, evident, de specialiºti (aleºi de el), aºa încît sã nu ne pierdem timpul amuzîndu-ne fãrã folos. La limitã, omul fãrã dileme e „Big Brother“, ªeful, Conducãtorul. Cel cãruia nu-i trece niciodatã prin cap cã poate greºi, cã poate fi monstruos, cã e nedorit ºi vãtãmãtor. Cel care ºtie întotdeauna ce face ºi nu face decît ceea ce ºtiinþa lui cubicã, de beton, îi dicteazã sã facã. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se rãfuieºte Dilema. Atît cît îi stã în Putere. ªi atîta vreme cît omul fãrã dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmã.

(Dilema nr. 8, 4 martie 1993)

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=206&cmd=articol&id=7508