următorul mesaj »

[adelaide_]

S-a nãscut în 31 martie 1933 la Ploieºti ºi a murit în data de 13 decembrie 1983 la Bucureºti. Peste câteva zile Nichita Stãnescu ar fi împlinit 75 de ani.

Celebrul ziarist de televiziune, Alexandru Stark, a realizat în 1982 un interviu cu poetul 'necuvintelor', Nichita Stãnescu, sub genericul Creatorul ºi epoca sa.

Îl revedem în aceste imagini preþioase pe poet, cu un an înainte de mult prea grãbita sa moarte (13 decembrie 1983).

(Sursa: TVR-Istorie video)

http://www.comune.torino.it/ro/timpliber/dor-de-nichita-stnescu.shtml

[lidia_dorin]

"Despre cuvinte si limbaj"

 de Nichita Stanescu       

 

        - Am adormit si am avut un vis: se facea ca eram savant atomist si lucram intr-un laborator de sticla...
        - Cine te crede?
        - Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca si vinurile bune, degustate, niciodata cu un alt gand in cap decat acela al soiului de vita de vie din care au fost trase.
        - Din punctul asta de vedere sunt de acord si-mi plec spre tine un timpan, neliterar, fireste.
        - Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un bineinteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfarmarea materiei, ci de sfarmarea cuvintelor in atomii lor.
        - Propui deci o atomica fantezista a cuvintelor.
        - Se facea ca fiecare cuvant pe care-l spuneam era ca un abur plutind deasupra lucrurilor. Era ca si cum, printr-o decizie a ministrului Sanatatii, toate lucrurile au fost obligate sa se duca la microradiografie.
        - Ce-mi spui tu parca am mai auzit pe undeva. Nu cumva chiar tu ai scris vreo poezie cu acest subiect?
        - Tot ce se poate, eu nu-mi tin minte poeziile pe care le-am scris, ci numai cateva pricini care ma starnesc intruna sa scriu poezii. Cum iti spuneam, cuvintele, in visul meu, erau ca un fel de umbra de aur in constiinta, pe care o arunca structura materiei. Intocmai cum este atomul, asa mi se infatisau si propozitiile simple. Nucleul si electronii se oglindeau in propozitii prin subiect si predicat: un fel de echivalent sonor al materiei, trecut insa si prin ecranul constiintei. Nucleul se marea mult intr-un substantiv care devenea subiect: electronii, care dau ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau in constiinta structura materiei.
        Ce denota o experienta de viata mai fantastica decat insasi structura materiei?
        Eram foarte bucuros in vis de aceasta descoperire si ma gandeam ca poti sfarma un substantiv la fel cum se poate sfarma nucleul uraniului, degajand o energie formidabila, dar nu o energie fizica, ci una morala.
        Oh, aveam o aparatura foarte stranie in laboratorul meu! Aveam pensete din gene de cal, aveam retorte din ochi de cangur, aveam lamele din timpane de caini de vanatoare, aveam si un bec Bunsen actionat de o inima de pelican. Aveam microscoape cu lupe maritoare din dinti de lapte de copil, smulsi cu sfoara legata de clanta usii si eram curios de o curiozitate melancolica pentru ca incercam sentimentul ca pot vedea sub propriii mei ochi trecerea materiei din starea de copilarie in cea de adolescenta, adica trecerea materiei in cuvinte. Cuvintele ele insele erau palpabile. Nu cu mana trupului, ci cu invizibila mana a constiintei de sine care se intindea spre ele, le lua intre degete si le faramita ca pe niste frunze de toamna.
        Luam cate un substantiv si-l sfarmam in literele lui. Luam cate o litera in mana, pe A sa zicem, si o ridicam sus in dreptul ferestrei, ii vedeam scheletul subtire de hipocamp si, deodata, in vis, mi-am dat seama ca A este o litera a tuturor limbilor lumii. Este o litera internationala, indiferent cum ar fi fost ea desenata pe hartie. Dupa aceea, mi-am dat seama ca toate literele sunt internationale si ca exista un fond de litere internationale, ca si in structura materiei.
        - Litera nici nu exista, ea e semnul grafic al unui fonem.
        - Stiu asta, dar pentru ceea ce vreau eu sa spun acum pentru argumentatia mea lipsesc litera de fonem asa cum e lipsita form ade continut si o iau, ca punct al demonstratiei, drept o singura parte. Ma intrebam ieri: uite, ca si particulele materiei (care, in trecere fie zis, au si ele cate un semn grafic) litera e o particula universala a vorbirii scrise.
        Ai putea sa ma intrebi ce inteleg eu prin vorbirea scrisa. Iti raspund: dupa mine vorbirea scrisa nu este decat un act de memorie, de mutare in posteritate a vorbirii vii.
        Deci litera mi se parea a fi universala, de regasit in toate limbile lumii, si eram foarte tulburat ca un grup de particule universale nu dadeau si un cuvant universal, ci numai unul national.
        - Daca accept sa iau parte la jocul pe care-l propui, iti aduc in favoarea lui un argument: si particulele in felul lor, pentru materie, sunt universale. Numai gruparea lor, dupa anumite legi, da nastere unor materii particulare, singura deosebire este ca particularu si cu nationalul nu sunt una si aceeasi notiune.
        - Evident, numai ca eu vreau sa urmaresc o anumita idee si voi folosi notiunea de national intr-o acceptie limitata. Sa continui: daca litera mi se parea internationala, unirea mai multor litere la un loc, subordonata unor subtile legi, dadea nastere unor molecule, unui cuvant national. Mai mult decat atat, mai multe cuvinte unite la un loc dupa alte subtile legi mi se pareau ca dau nastere unui lucru foarte particular, raportabil la un organ de simt: la vaz, la auz, la miros, sau mai mult decat atat, la interferenta unor organe de simt. Atunci mi-am parasit laboratorul si cu mainile la spate m-am plimbat pe o strada de toamna, gandindu-ma ca nu se poate ca materia si nici umbra ei in constiinta, vorbirea, sa fie ireversibile, m-am gandit ce fenomene sunt ireversibile, si nu la timp m-am gandit, in primul rand, ci la altceva. M-am gandit ca ireversibile sunt numai acele fenomene nefixate printr-un semn. Or vorbirea, daca este fixata prin semne, e reversibila, pentru ca oricand o putem relua.
        - Tu sustii ca simbolul, cu alte cuvinte, este reversibil.
        - Orice tip de generalizare este reversibil, numai actele particulare sunt ireversibile si numai atunci cand ele nu se pot subsuma unui simbol. Dar sa reiau, ma gandeam ce forma de reversibilitate poate sa existe in limbaj si brusc mi-am dat seama: locul comun. Propozitia sau uneori chiar fraza, desi prin sensul lor denumesc stari particulare, au in ele samburle generalizarii, o propozitie poate deveni o expresie, o expresie este echivalentul unui cuvant, si insesi cuvintele, anumite dintre ele, prin marea lor generalizare se pot reduce la o silaba, iar aceasta din urma la un sunet, adica la o litera. Iata deci procesul reversibil: literele, reprezentand idei perfecte de sunet au un caracter international, universal; sunetele unite la un loc nasc cuvinte cu un caracter national. Mai multe cuvinte nasc o propozitie sau o fraza cu un caracter particular, unic; si invers: tensiunea unicului poate naste cuvantul national, iar acesta, simboluri universale. Ceea ce este foarte interesant este ca atat universalul, cat si particularul coexista simultan. Numai o atomica a cuvantului poate sa ne releve trasaturile de universalitate si cele foarte particulare ale cuvantului. De aceea nu sunt invidios pe artele cu limbaj universal cum sunt pictura, sculptura, muzica, dansul etc. Pentru ca ele, ca sa se uneasca in particule nationale, o fac numai prin referinta indirecta in zonele epicului, pe cand vorbirea e cu mult mai directa, are toate elementele dintr-o data in ea, poate da nastere artei cele mai lipite de materie si cele mai elevate, dupa parerea mea, totodata.

*

[Alizée]

Ce bine cã eºti

E o întâmplare a fiinþei mele
ºi atunci fericirea dinlãuntrul meu
e mai puternicã decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâºneºti într-o îmbrãþiºare
mereu dureroasã, minunatã mereu.

Sã stãm de vorbã, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niºte dãlþi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mã, fericire, în sus, ºi izbeºte-mi
tâmpla de stele, pânã când
lumea mea prelungã ºi în nesfârºire
se face coloanã sau altceva
mult mai înalt ºi mult mai curând.

Ce bine cã eºti, ce mirare cã sunt!
Douã cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au vãzut niciodatã,
una foarte de jos, întoarsã spre pãmânt,
una foarte de sus, aproape ruptã
în înfrigurata, neasemuitã luptã
a minunii cã eºti, a-ntâmplãrii cã sunt.

[nagual]

<a href="http://www.youtube.com/v/hWjlMfxmUU8" target="_blank">http://www.youtube.com/v/hWjlMfxmUU8</a>

[lidia_dorin]

Sa vedem cum 'suna' si in italiana:



ARS POETICA

Insegnavo alle mie parole ad amare,
mostravo loro il cuore
e non desistevo finché le loro sillabe
non prendevano a battere.
Mostravo loro gli alberi
e quelle che non volevano stormire
le impiccavo senza piet&agrave;, ai rami.
Alla fine, le parole
sono state costrette a somigliare a me
e al mondo.

Poi
ho preso me stesso,
mi sono appoggiato alle due rive
del fiume,
per mostrare loro un ponte,
un ponte tra il corno del toro e l'erba,
tra le stelle nere della luce e la terra,
tra la tempia della donna e la tempia dell'uomo,
lasciando circolare le parole su di me,
come automobili di corsa, come treni elettrici,
solo perch&egrave; arrivassero pi&ugrave; in fretta a destinazione,
solo per insegnar loro come si trasporta il mondo,
da se stesso
a se stesso.

EMOZIONE D'AUTUNNO

E' arrivato l'autunno, coprimi il cuore con qualcosa,
con l'ombra di un albero oppure meglio con l'ombra tua.
Ho paura a volte di non rivederti mai pi&ugrave;,
che mi cresceranno ali sottili fino alle nuvole,
che ti nasconderai dentro un occhio straniero,
e lui si chiuder&agrave; con la foglia di assenzio.

E allora mi avvicino alle pietre e taccio,
prendo le parole e le annego nel mare
fischio alla luna, la faccio spuntare e la trasformo
in un grande amore.

[light]

Nichita Stanescu

POEM

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

[misulica]

 

[nagual]

      Sunt un om viu


Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strãin.
Abia am timp sã mã mir cã exist, dar
mã bucur totdeauna cã sunt.

Nu mã realizez deplin niciodatã,
pentru cã
am o idee din ce în ce mai bunã
despre viaþã.

Mã cutremurã diferenþa dintre mine
ºi firul ierbii,
dintre mine ºi lei,
dintre mine ºi insulele de luminã
ale stelelor.
Dintre mine ºi numere,
bunãoarã între mine ºi 2, între mine ºi 3.

Am ºi-un defect un pãcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
miºcãrile aproape perfecte ale cerului.
ªi-o ranã întâmplãtoare la mânã
mã face sã vãd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, rãzboaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înþelegere
pe care-o am pentru Ulise - ºi
bãrbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aº putea imagina
un pãmânt pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate ºi fiindcã existã pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place sã râd, deºi
râd rar, având mereu câte o treabã,
ori cãlãtorind cu o plutã, la nesfârºit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a ºti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-þi priveºti
o fotografie din copilãrie!

E un trup al tãu vechi,
pe care l-ai rãtãcit
ºi nici mãcar un anunþ, dat
cu litere groase,
nu-þi oferã vreo ºansã
sã-l mai regãseºti.

Îmi desfac papirusul vieþii
plin de hieroglife,
ºi ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupã o descifrare anevoioasã,
dar nu lipsitã de satisfacþii,
e un poem închinat pãcii,
ce are, pe scurt, urmãtorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
sã se lungeascã-n urma mea pe paturi
moartea,
ºi-n fiece cuvânt þâºnind spre mine,
peºti putrezi sã-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici dupã fiecare pas,
în golul dinapoia mea rãmas,
nu vreau
sã urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolþi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereþea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenitã
în pãmânt ºi-n pietre ºi în schelãrii,
magnetic, timpul, clipitã cu clipitã,
gândurile mi le-nalþã
ca pe niºte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenitã
în pãmânt ºi-n pietre ºi în schelãrii.
Umbra de mi-aº þine-o doar o clipã pironitã,
s-ar ºi umple de ferigi, de bãlãrii!

Doar chipul tãu prelung iubito,
lasã-l aºa cum este, rãzimat
între douã bãtãi ale inimii mele,
ca între Tigru
ºi Eufrat.

[light]

EA

Tocmai acum, tocmai acum
cand o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am mintit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea tine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea se gandeste la mine fluier a paguba.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea e cea mai frumoasa de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ii simt gratia
strabatand toate zidurile orasului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
cand simt ca ei ii este dor de mine
imi jignesc prietenii
nemaisuportand cat de dor poate sa-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea isi calca de drag de mine
rochia in carouri,
eu stau si curat lanci cu benzina
ca sa le azvarl in animale si in vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit sa fiu
cuprins de o tandra alergare,
ma prelungesc in vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea iradiaza de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
si toate stelele explodate
si ma lungesc cat cea mai lunga strada din oras
si ma asfaltez
si ma imbrac in ninsoare si gheata,
mai ales in gheata,
maii ales in gheata, mai ales in gheata,
ca ea, scumpa si divina de ea
trecand sa alunece
si sa cada si sa-si raneasca glezna,
pe care, doamne,
de atata vreme nu i-am mai sarutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul sa sarute o glezna
daca ea nu schioapata ? !

- Nichita Stanescu

[Crista]

Dora

Atât de mult o iubeam eu pe ea
cã însuºi cerul se curba
albastru.